Povestea adolescentei din mine sau cum sa incepi sa ai incredere in tine

Am ales sa-ti scriu. De ce? Poate pentru ca am trait prea mult in neincredere. Poate pentru ca am simtiti pe pielea mea ce inseamna sa te simti inferior, sa simti ca nu meriti, sa simti ca nu poti da mai mult din tine. Am incercat prea mult timp sa satisfac asteptarile celor din, sa-i vad multumiti de ceea ce sunt eu si ceea ce fac eu. Dar niciodata nu era indeajuns ceea ce faceam si cat faceam, intotdeauna era loc si de mai bine. In ochii lor se citea un mare gol cand ma priveau pe mine. Sau spre ceea ce faceam eu.

Imi uram corpul. Eu imi uram corpul. Nu am intalnit pe nimeni, cred, care sa-si fi urat corpul mai mult decat mine. Si de acolo am ajuns sa ma urasc si pentru ceea ce sunt . In special in perioada in care intrasem in adoloescenta. Eram o super complexata de felul in care aratam, de soldurile mele, pe care le numeam ,,late"(cuvant specific fetelor care se urasc, care isi neaga coprul si sexualitatea) Am invatat apoi sa le simt ca fiind forme atragatoare si seducatoare. Cum arata ele acum? Poate putin mai tonifiate de la sport. Nu m-am schimbat prea mult din punct de vedere fizic. Doar ranile dinauntrul lor au strigat mai mult pana sa le iau eu in seama. Am fost o igoranta. Ma igoram pe mine si ceea ce simteam eu. Asta e povestea mea, o adolescenta care se ura, care nu stia ce inseamna stima de sine, care nu putea sa vada frumusetea cu care a insestrat-o Universul. Am decis sa ti-o spun deschis. De ce? Pentru ca nu mai am nicio teama. Am ales sa-ti spun povestea mea, pentru ca ma doare pana la os sa vad fete care se urasc, sa le citesc complexitatea si sentimentul de inferioritate si credinta ca nu merita nimic sau mai mult. Ma doare si vreau sa fac ceva. Ce fac? Ce stiu eu mai bine. Am primit un dar. Nu mai vreau sa-mi permit sa igor ceea ce sunt. Am suferit prea mult, de prea multe ori, incercand sa inlatur ceea ce eram. Nu puteam sa ma suport eu pe mine in relatie cu ceilalti si mi se parea de multe ori ca sunt o proasta  care nu stie nimic. In special in cadrul unui grup. Relationarea a durut cel mai mult pentru mine. Pentru ca trebuia sa ma afisez. Si mie nu-mi placea deloc ceea ce aveam de afisat. Iar cand ma uitam in mine, nu-mi placea ceea ce vedeam. Uram tot de tinea de mine: cum vorbeam, cum mergeam, cum interactionam, cum salutam, cum ma prezentam. A fost un adevarat razboi in mine in momentul in care am realizat ca nu-mi place si ca trebuie sa schimb ceva. Dar ce? Ce sa schimb? Cand orice schimbare era sortita esecului, pentru ca cei din jurul meu nu ma lasau. Imi era imposibil sa ma schimb, imi era imposibil cand lumea toata era in calea mea. Unde imi era puterea ochilor de a vedea dincolo de ele. Ce am facut? M-am luptat? Cu cine? Cu mine? Si tot eu am fost si spartanul si invinsul. Eu . Eu mi-am asumat fiecare infrangere. Singura greseala care mai persita era: toate. Dar cea mai mare dintre ele era ca nu  invatam din ele.

M-am tarat putin cam mult prin aceste meleaguri.... nu eram buna de nimic, nu eram cea mai buna, nu aveam nimic de oferit, nu puteam sa primesc ceva pe considerentul ca nu merit. Timpul a trecut si ... nu stiu cum am intrat intr-o relatie. Bun. Si ce-am facut in momentul acela cu acea relatie? Am otravit-o! Si in loc sa simt frumusetea si bucuria clipei de a trai in doi o vreme a fluturasilor, eu ma gandeam cum poate fi atras cineva cu corpul meu. Mi se parea ca era cel mai hidos lucru. Cand fluturasii au mai plecat, mi-am intoxicat relatia: ,,nu stiu ce vezi frumos la mine, nu stiu ce poti iubi la un corp ca al meu." cate kilo aveam: 48-49??? am trait si la 47 kilo, la 163 cm. ....

Lumea si viata mea erau pentru mine un cosmar. Si orice incercare de a face ceva mai bine si mai bun.... nu adecea nimic. A fost o vreme in care traiam pe un camp minat de mine. Incercam sa ascund sub covor ceea ce refulam la mine. Si acceptam ceea ce era in exterior. Problema exteriorului este ca el e nociv sinelui....m-am omorat singura de mii de ori, de fiecare data  cand ma comparam cu altele. Asta a fost franghia de spanzuratoare si cutitul meu. Noroc ca am descoperit arma cu glont -neincrederea- si am folosit-o. Asa ca sa  simt moartea pe deplin si totusi deloc. Trairea nu mai avea niciun sens pentru mine. Eram ca o frunza care e purtata ce colo colo de valurile apei sau de vant, sau de amandoua, nu mai stiu.  Imi lipsea curajul de a spune. Imi lipsea curajul sa ma uit in oglinda alt fel decat o faceam pana atunci. Imi lipsea, imi lipea. Traiam cu teama inexplicabila de oameni frumosi. Si mi se parea ca oamenii frumosi au totul si merita totul. Tarziu, foarte tarziu pentru mine si incet mi-am dat seama ca nu asta conteaza in starea economica si relationala. Dar am dobandit acest concept, dupa ce am trait o vreme in neingrijire fata de corpul meu. De ce sa am pedichiura facuta? Azi nu ma machez, ma simt bine foarte bine, asa naturala. Oricum, cine ma place, ma place si asa. Cine mama? Cred ca nici ea nu te place cand vede ca nu-ti aranjezi hainele si parul. Si ma mai intrebam de ce partenerul nu-mi ramane fidel. Si de ce imi spune el: ,,iubito, tu de ce nu iti faci ungiile, de ce nu-ti intinzi parul. Imi plac fete cu parul intins"......Stii, el a reusit sa ma lase fara masti. Dar fara masca de fard si expresie neutra, uneori surasa, a ramas Miruna asa cum se simtea ea. Neingrijita si,deci, fara stima de sine.  Am descoperit ca de ,,neingrijeala" pentru corp si pentru tine mai e un pas spre dependenta. Ce crezi ca a urmat??? Doar stii ca am trait in dependenta o  vreme. Si disperare cand celalalt se comporta normal, ca un om care are langa el un om disperat. Tot el era de vina in ochii mei. Tot el. Pana atunci dadeam vina pe viata, parinti. Apoi pe el. Dupa ce m-am saturat sa fiu ,,,carpa lui", ceea ce era doar in capul meu si din capul si mana mea, am mai facut un pas. In gol de data aceasta, pentru ca nu stiam unde il voi aseza. Pe pamant sau in apa. Cred ca am nimerit in apa vietii. Sau nu, dar cert e ca am luat-o de la zero. Daca nu mi-as cunoaste meritele, as da vina pe apa si as spune ca am calcat in apa vietii. Pe naiba. Nu scriam eu acum, eram demult inecata pentru ca invatasem sa inot decat in propria perna.   

A mai trecut un timp. In care am sapat in cautarea izvorului. Partea buna e ca l-am gasit dupa lungi cautari, in care mi-am permis sa las totul de-o parte. Critica sa o primesc alt fel,  sa nu-mi pese de vocile din exterior, sa  incep sa-mi zambesc in oglinda, sa vorbesc mai frumos cu mine, sa nu mai spun ca sunt proasta, sa nu ma mai condamn..... dar ce fac eu aici. Nu ti-e de ajuns ceea ce vezi? Iesi, du-te de aici, pleaca de mine. Strig acum la tine sa te retragi naibii si sa-ti vezi de viata ta. Du-te si mangaie oglinda aia, nu-i mai trage pumni, ca te vor durea mainile. Ea tot chipul acela il va arata, cu ochi seci si lipsiti de viata. Tot masca aia ti-o va arata. Du-te in coltul tau si vezi-ti de viata ta. Plangi ca asa vrei tu, nu mai astepta sa iti dea altcineva motive sa plangi. Reteta increderii in sine nu stiu daca sa ti-o zic. Pentru ca ea cere pasi, iar daca tu nu ai incredere in tine nici in,,umbra ta", eu cum sa-ti spun reteta increderii in sine si implicit a succesului personal. Nu-ti spun nimic. Nimic azi, nimic acum. Esti in vacanta acum, esti singura in camera acum. Si daca nu, ii dai pe toti afara, asa frumos si incetinel si ramai singura. Apoi iti iei viata din cufar, de acolo de unde o ascunzi tu, si incepi sa o despachetezi asa cum cureti si tai o ceapa ca sa-ti faci de mancare cand ti-e foame. Indura-ti viata si nu mai  inculpa oglinda. Nu e ea de vina pentru existenta ta. Ia-ti inima in maini si vezi-ti culoarea si amaraciunea si ingrijeste-o. Iubeste-o si intelege-i chinul prin care ai trecut. Ea a simtit si a fost acolo mai prezenta decat erai tu. Poate conditiile au fost de asa natura incat nu ai putut sa iti exprimi ce simti. Dar acum ai tot dreptul, toata libertatea.. 

De ce ti-am povestit despre mine si despre complexele mele? 

Un lucru e sigur. Increderea unei femei consta in masura in care ea VEDE   FRUMUSETEA   EI  !!!! Atat interioara, cat si exterioara.